Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Pagini de jurnal (49)

        de Gheorghe Grigurcu

„Modernitatea este mortiferă. Ea a inventat felurite tipuri de «moarte» şi «sfîrşit»: moartea lui Dumnezeu, moartea omului, sfîrşitul ideologiei, sfîrşitul Istoriei. Există însă o moarte despre care se vorbeşte mult mai puţin, din jenă ori din ignoranţă: Moartea naturii. După părerea mea, din această moarte a naturii izvorăsc toate celelalte concepţii mortifere pe care le-am amintit. În orice caz, pînă şi cuvîntul «Natură» a ajuns să dispară din vocabularul ştiinţific. (…) Pentru gîndirea magică, Natura este un organism viu, dotat cu inteligenţă şi conştiinţă. Postulatul fundamental al gîndirii magice este acela al interdependenţei universale: Natura nu poate fi concepută în afara relaţiilor sale cu omul. Totul este semn, urmă, semnătură, simbol. Ştiinţa, în accepţiunea modernă a acestui termen, este inutilă. La celălalt pol, gîndirea mecanicistă a secolului 18 şi mai ales a secolului 19 (care este şi astăzi predominantă) concepe natura nu ca pe un organism, ci ca pe o maşină, pe care, dacă o demontăm bucată cu bucată, o putem poseda în întregime. Postulatul fundamental al gîndirii mecaniciste este că Natura poate fi cunoscută şi cucerită prin metodologia ştiinţifică, definită într-o manieră complet independentă de om şi separată de acesta. Viziunea triumfalistă a «cuceririi Naturii» îşi are rădăcinile în redutabila eficacitate tehnologică a acestui postulat. Consecinţa logică a viziunii mecaniciste este moartea Naturii, dispariţia conceptului de Natură din cîmpul ştiinţei. Natura-maşină, cu sau fără Dumnezeu pe post de ceasornicar, de la începuturile viziunii mecaniciste se descompune într-un ansamblu de piese detaşate. De aici, inutilitatea unui Tot coerent, a unui organism viu sau chiar al unei maşini care ar păstra, oricum, o trăsătură finalistă. Natura este moartă. Rămîne complexitatea” (Basarab Nicolescu). Observaţii consonante cu cele de mai sus, sub semnătura lui Thomas Molnar: „Maşina are tocmai acest dezavantaj definitiv în comparaţie cu fiinţa umană: ea nu poate produce o dimensiune epică. Omul nu se poate integra într-o suită experienţială. El este un excelent mecanic şi inginer, dar nu funcţionează în afara coordonatelor sale intime: spaţiu, timp, imagine, povestire, pe scurt aventura sufletului”. Aflu că acest gînditor maghiar, născut la Budapesta, cu studii la Bruxelles şi la Paris, trecător prin Austria şi Olanda, apoi stabilit în SUA, îmi e un soi de… concitadin. Deoarece şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa, pînă-n 1938, la… Oradea.

*

Mitic, paradiziac, mirific altminteri, începutul pentru un condeier ca mine e trudnic, chinuitor. Un început damnat. Scriu îndeobşte cu mare greutate. E ca şi cum, aidoma unui şcolar din prima clasă, aş învăţa mereu scrisul.

*

Cînd dispare un animal iubit (e pentru mine o durere sfîşietoare), îl învelesc cu următorul gînd precum cu un mic giulgiu: trupul drag nu va mai exista nici măcar atunci cînd Soarele se va stinge. Îi cinstesc amintirea, aruncîndu-mi o privire în abis.

*

Nimic nu se pierde, totul se transformă. Caz particular: stalinismul înfocat al lui Louis Althuser, care a devenit nebunie, care nebunie a dus la crimă. Filosoful a sfîrşit prin a-şi ucide soţia, fiind achitat ca iresponsabil. Iresponsabilitate ce se profila încă în anii ’50, ai adeziunii sale entuziaste la figura sinistrului bonz de la Kremlin.

*

Pe ordinea de zi, plagiatul. Să fie un fenomen de expansiune nu numai la noi, ci şi pe plan mondial? Implicarea unui preşedinte al Ungariei şi a unui ministru al apărării din Germania sînt de mare notorietate graţie înaltelor grade politiceşti în cauză. Dar cîte alte plagiate au rămas încă nedescoperite? Nu l-a plagiat un prof. univ. italian pe Noica? N-a fost plagiat Umberto Eco de către preşedinta unei universităţi, e drept, din Polinezia? Sînt doar cîteva exemple dintr-un şir greu de estimat. Să adăugăm, pentru amuzament, faptul că polineziana a găsit de cuviinţă să protesteze vehement împotriva „poliţismului intelectual”, socotindu-se nu mai puţin decît victima unui „linşaj mediatic savant instrumentalizat”. Se pare că universităţile franceze, ca şi instituţiile anglo-saxone, se mobilizează pentru a investiga fraudele în acest domeniu, care devin tot mai ameninţătoare. E bine că, în sfîrşit, ne trezim, deşi în breşa informatică astfel creată se aude un vacarm de voci ce se asociază cu a preşedintei din Polinezia. Şi acum să ne lămurim: nu sînt oare încercările, trase de păr adesea pînă la limitele grotescului, oricum penibile, de-a justifica un plagiat din partea partizanilor celui ce l-a săvîrşit, tot atît de culpabile ca şi plagiatul însuşi? Desigur, întrebare retorică! Amicul meu, A. E., îmi şopteşte: „Apărătorii plagiatului sînt încă mai penibili decît plagiatorii!”.

*

Iată că am devenit şi eu obiect al unui plagiat! „De curînd am avut surpriza să regăsesc prefaţa pe care am publicat-o în 1975 la volumul Aspecte şi direcţii literare de N. Davidescu (Editura Minerva), reprodusă cuvînt cu cuvînt, sub semnătura doamnei Mirela Mitu, în lucrarea sa de doctorat (Nicolae Davidescu. Viaţa şi opera, capitolul N. Davidescu – critic literar), tipărită în 2009 la Craiova, de Editura Aius. În partea a doua a capitolului menţionat este transcris, fără ghilimele, articolul Un critic damnat: N. Davidescu, publicat de Gheorghe Grigurcu în Steaua din august 1979 şi reluat în 1983, în volumul Între critici. Din juxtapunerea celor două texte, o prefaţă din 1975 (p.171-207) şi un articol din 1979 (p.207-228), copiate automat, fără un minim control, se crează situaţii cel puţin ciudate: una dintre referirile lui Gheorghe Grigurcu la ediţia din 1975 conţinea o obiecţie pe care Mirela Mitu o preia (p.209-210), fără să observe că, numai cu două pagini înainte (p.207), transcrisese conştiincios şi îşi însuşise fraza vizată. Astfel, în mod cu totul original, «autoarea» îşi citează critic «propriile» afirmaţii” (Margareta Feraru, în România literară, nr. 49/2013).

Nr. 07-08 / 2014
Festivalul de Literatur㠄Bucureşti – Chişinău – Orheiul Vechi”

In memorian Nicolae Stroescu Stînişoară

Lungul drum spre politeţe – mică descriere
de Gabriel Coşoveanu

Versuri
de Gabriel Chifu

Din jurnal (2011)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (49)
de Gheorghe Grigurcu

Simoniaci?
de Adrian Popescu

Sfârşiţi odată cu trecutul
de Nicolae Prelipceanu

Interfeţe poetice
de Silviu Gongonea

Cum se construieşte responsabilitatea etică
de Ştefan Vlăduţescu

Insectarul domnului Jurebie
de Constantin M. Popa

Don Juan + Casanova + Zorro = Un dandy modern. Sau nu...
de Cristina Gelep

Bârfă, delaţiune şi cabotinism
de Mihai Ghiţulescu

Un neo-expresionist sui-generis: Camil Tănăsescu
de Ioan Groşan

Aikidô cu absurdul
de Gabriela Gheorghişor

SEMNAL EDITORIAL

Purici şi oameni
de Cătălin Ghiţă

De prin arhive: Manolescu şi muncitorii

Epilog. Eu şi Emil Brumaru împăiaţi ca papagalul lui Flaubert
de Valeriu Gherghel

Cei O Sut㠖 opera care conturează trecerea de la postmodernism la wikipedism
de George Morărel

Iurie Matei, o încercare de portret în manieră uşor cubistă
de Nichita Danilov

La vita e bella
de Radu F. Alexandru

Poezie
de Octavian Soviany

Poezie
de Vasile Dan

Poezie
de Laura Dan

SEMNAL EDITORIAL

Poezie
de Paul Vinicius

Poezie
de Mădălina Nica

Poezie
de Toma Grigorie

Poezie
de Florin Costinescu

Negru profund, noian de negru
de Florin Logreşteanu

Armatele moi
de Ovidiu Pecican

Robert Wilson şi emanciparea spectatorului
de Daniela Firescu

„Pentru mine, Shakespeare este un Dumnezeu al cuvintelor”
de Emil Boroghină

Paradigmele temporalităţii: imaginaţie şi transgresivitate
de Gabriela Rusu-Păsărin

Madame Mallory şi micul bucătar indian
de Richard C. Morais

Apollinaire – Dragostea şi războiul
de Maria Tronea

Imponderabilitatea fericirii
de Haricleea Nicolau

François-Pohu Lefevre
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri